Iulia Fratila

scot cutia paralelipipedică din sertarul

paralelipipedic cu mâna dreaptă cu toate

degetele am participat aici

transfer cutia între indexul şi poignet-ul

stâng după operaţiuni complexe

desfăşurate în faţa feţei mele şi torax şi

stern pe un câmp de bătălie

în aşteptare alarmată în zorii Waterloo

listez textul lizibil doar mie pe cutie sub

degetul mare, safety

încordez mijlociul stâng sub cartonul rece

colorat

apăs cu buricele indexului suprafaţa cea mai

mică din capăt exact în mijlocul ei.

presupun lumina de amiază care-mi intră în

piele

opacul reflectant al hârtiei se opune acestei

senzaţii calorice

împing indexul pe suprafaţa selectată.

Aud un zgomot

simt un balans al mâinii din cot şi un tremur

în pleoapă

fâlfâitul unui porumbel ce se înalţă dintre

statuile de marmură

îmi distrage auzul

el se înalţă

degetul meu apasă cu o intensitate crescută

asupra celorlalte două

şi asupra sertarului ce se deschide

din nou mâna dreaptă deasupra lui pipăind

o masă ordonată de suprafeţe lungi

resimt încleştarea din faţa retinei în zona

cervicală,

ca şi cum cele două mâini

ar fi tabere adverse

extrag un obiect lung pe care-l simt

determinat ca lung

între inelar şi apucarea lui

de către index şi degetul mare al mâinii

drepte

decid apucarea în papile ce resimt lemnul

fasonat în lungul suprafeţei tăiat indecis

patrulater filiform.

îndepărtez măciulia groasă de la un capăt

resimţit aici ca un început şi sfârşit

am ales unul singur

îl îndrept spre laterala lungă

a cutiei ex-peri-mentale

miroase ca a benzină.

derivaţi din petrol oricum

mirosul meu nu poate alege

ca o consecinţă inevitabilă

survine un zgomot de frecare

între suprafeţe alese, pregătite îndelung.

după două încercări

insist, ezitând.

acum arde.

simt flacără pe lemn.

o apropiu de stern.

în sfârşit voi arde

Eu orbul Homer

voi arde pentru dumneavoastră

stimaţi cititori şi-mi fumez ţigara

cu Nostalgia lui Andrei Tarkovski.

(fragment din “Experiment cu o înserare“- Dan Lotoţchi)

Bine v-am regasit! S-a intamplat sa am parte de o perioada sabatica. Am colindat de la Marea Neagra pana la Mediterana (am facut, vorba B.D.-urilor, ”doua mari deodata”). Amanuntele prozaice ale calatoriei le trec sub tacere; precizez doar ca am ajuns la Nisa pentru a lua parte la o nunta. Partea de obligatie fiind indeplinita, am pus la cale un drum in strada St. Pancrace, unde locuieste un om pe care il pretuiesc enorm, de la care am invatat sa nu ma iau foarte tare in serios, sa fac haz mai ales de necaz si multe alte lucruri folositoare daca vrei sa duci o viata relaxata.

Am pornit pe la 10 dimineata, ne-am urcat in tramvai din piata Garibaldi, am calatorit pana la cap de linie (de unde, potrivit planului orasului, nu mai aveam mult de mers pana la rue St. Pancrace. Ajunsi in statie, am coborat si-am inceput sa ne uitam in jur, nefiind hotarati pe unde s-o apucam. Un cuplu care se-ntorcea probabil de la piata, vazandu-ne dezorientati, s-a oferit sa ne indrume. “-Nu este bine”, ne-au spus, afland unde vrem sa ajungem. “-Pai, uitandu-ne pe harta, am crezut ca de aici mai avem de mers un pic spre nord”, am replicat eu, descurajata. In principiu, nu greseam. De fapt, ei aveau dreptate: intre punctul in care ne aflam si cel unde voiam sa ajungem se ridica un deal pe care trebuia sa-l ocolim. In acest scop ne-am urcat intr-un autobuz, indepartandu-ne de oras si ajungand intr-o zona foarte linistita si foarte verde. Dupa vreo 10 minute, am zarit printre copaci o casuta pe care am recunoscut-o, desi n-o mai vazusem niciodata.

Soferul autobuzului a facut o statie intermediara (n-a fost greu sa-l convingem, fiind singurii calatori) si iata-ne in fata casei. Un smochin urias strajuia intrarea. Am gustat cate o smochina, apoi ne-am apropiat de poarta si, cu inima facuta ghem, am apasat soneria. Cateva secunde mai tarziu, o voce ragusita a raspuns. ”-Suntem din Romania si am venit sa va vizitam”, m-am auzit eu spunand. Vocea ragusita face o pauza, apoi spune:”-Am mult de lucru,  dar, fiindca ati batut atata drum, intrati! Aveti grija sa nu puneti mana pe caine, va musca!”. Portile se deschid si, ocolind cainele care ne-a iesit in intampinare, intram in curte si ne trezim fata-n fata cu BEN! Este mult mai inalt decat imi inchipuiam si arata excelent pentru cei 75 de ani pe care i-a implinit. Ne strangem mainile, indrugam cateva cuvinte despre admiratia fata de Fluxus (el ne raspunde simplu:”Poate ca pe vremuri a fost o miscare artistica; azi e doar arheologie!”). Ne invita pe veranda, la o cafea.  

Ca prin vis, ne asezam la masa. Ii ofer un album al lui Ernest Bernea, cu fotografii realizate in satele romanesti. Il rasfoieste, remarca faptul ca “sunteti cam tristi, nimeni nu zambeste in fotografiile astea!” si ne intreaba despre zonele unde ne-am nascut. Ii povestim despre Dobrogea si Transilvania, apoi ne cere sa-i vorbim romaneste. Asculta cu mare atantie, remarca asemanarea cu portugheza, apoi vrea sa stie ce mancam in Romania. Afland ca Radu e vegetarian, ii ofera o bucata de branza de capra, “le meilleur fromage du France”, pe care o produce chiar fiica lui.

Un sfert de ora mai tarziu ne aflam in fata unei harti a Romaniei (o lucrare a lui Marcel Cohen), in care, cu generozitate, erau incorporate Basarabia si Banatul sarbesc, dar care continea un fel de palnie pornita din Ungaria, ingloband Harghita si Covasna . “-Singurul criteriu care poate fi folosit pentru a delimita o natiune este cel lingvistic”, crede Ben. Vorbim apoi despre tigani (nu-i place termenul “rromi”): ” -Tiganii n-ar trebui expulzati de nicaieri, fiindca ei n-au un teritoriu propriu; si cum acestia se simt “acasa” oriunde in lume, devin inexpulzabili.” Ne jucam, incercand sa gasim un loc pe Terra unde s-ar putea aseza un stat tiganesc: Australia? Nepal? Cashmir?

Cafeaua se termina, oricat de mici ar fi inghititurile cu care o sorbim. Ben are de facut bagaje; a doua zi pleaca in Estonia, la o expozitie Fluxus. Noi pornim inspre poarta, cu sentimentul ca suntem alungati din Tara Minunilor. Ne trezim dincolo de Valea Plangerii, zambind la tineretea fara batranete a acestui artist.

La intoarcere mi-am propus ceva: sa ajung la 70 fara sa ma acresc. Pentru asta, desigur, va trebui sa plec din Romania.